1Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostășească și zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaș?
2El este asemenea robului care suspină după umbră, asemenea năimitului care-și așteaptă simbria.
3Astfel și eu am avut parte de luni de durere, și mi-au fost date nopți de suferință.
4Dacă mă culc, zic: Când va veni ziua? Dacă mă scol, mă întreb: Când va veni seara? Și sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfințit.
5Trupul meu e plin de păduchi și de solzi de murdărie; pielea mea crapă și se zbârcește.
6Zilele mele au fost mai grabnice ca suveica și s-au isprăvit, fiindcă firul s-a terminat.
7Adu-ți aminte, Doamne, că viața mea e o suflare, că ochiul meu nu va mai vedea fericirea.
8Ochiul celui ce mă vedea nu mă va mai zări; ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi.
9Negura se risipește, piere, tot astfel cel ce coboară în iad nu mai vine înapoi.
10Nu se mai înapoiază în casa sa și locuința sa nu-l mai cunoaște.
11Drept aceea nu voi pune strajă gurii mele, ci voi vorbi întru deznădejdea duhului meu și mă voi plânge întru amărăciunea inimii mele.
12Sunt eu, oare, oceanul sau balaurul din ocean, ca să pui să mă păzească?
13Când gândesc: Patul meu mă va odihni, culcușul meu îmi va alina durerile,
14Atunci Tu mă spăimântezi cu vise și mă îngrozești cu năluciri.
15Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine ștreangul, mai bine moartea decât aceste chinuri.
16Mă isprăvesc, nu voi trăi în veac; lasă-mă, căci zilele mele sunt o suflare.
17Ce este omul, ca să-ți bați capul cu el și ca să-i dai luarea Ta aminte?
18De ce îl cercetezi în fiecare dimineață și de ce îl urmărești în orice clipă?
19Când vei înceta să mă privești? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit saliva?
20Dacă am greșit, ce ți-am făcut ție, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat țintă pentru săgețile Tale și de ce ți-am ajuns povară?
21De ce nu îngădui greșeala mea și nu lași să treacă fărădelegea mea? Degrabă mă voi culca în țărână; mă vei căuta, dar nu mă vei mai găsi".